O mărturie impresionantă !

Dragii mei,

Pe 7 Septembrie mămicuța mea, Antonia, în vârstă de 95 de ani s-a stins din viață la București.
Cum unii dintre voi ați cunoscut-o de mult când eram copii, am dorit să-i aduc un omagiu pe această cale.
Veți fi mirați gândindu-vă la propria vârstă că suferința mea este foarte mare. Contextul este însă complex.
De șase ani mama mea își ducea existența într-o clinică geriatrică la București. Iar eu departe de ea pe alte meleaguri.
A avut o viață grea încă de tânără. Și în ciuda acestei vieți dificile, dorea să trăiască așteptându-mă să revin la câteva luni, să stăm de vorbă, să luăm masa împreună, să ne privim. Spunea cu mândrie în jur: fata mea va sta cu mine o lună și jumătate ca și cum ar fi fost o eternitate. Și timpul trecea atât de repede.
Anul acesta a fost imposibil să plec la București din cauza acestei pandemii blestemate. Totul ar fi fost diferit dacă mă puteam deplasa in Aprilie de Paște ca de obicei. Clinica unde rezida mama a fost în carantină de la bun început. Mama a trăit luni de zile fără o vizită, fără un cuvânt bun, fără afecțiune. Doar telefoanele mele zilnice făcute din Montreal dimineața devreme când îmi lipsea inspirația și prezența de spirit. O întrebam mereu aceleași lucruri, câteodată moțăia și mă scuzam că am trezit-o. Îmi spunea: “ Nu, nu dormeam, stăteam așa întinsă, îmi face atât de bine că-mi telefonezi și să-ți ascult vocea”.
Pe 23 Iulie mama a căzut și a făcut o fractură pe fondul unei anemii severe. Au pus-o pe calmante și alte medicamente puternice. A fost lucidă tot timpul; spunea personalului că a plecat pe drumul fără întoarcere. A suferit mult. Mă chema tot timpul pe nume, o auzeam la telefon, spera s-o pot ajuta, spera să mă poată vedea.
Am plecat la București de urgență pe 5 Septembrie. Prea târziu. Două săptămâni mai devreme ar fi făcut o mare diferență pentru amândouă. Am fi putut vorbi.
Nu știu unde mi-a fost capul, sunt eu însămi epuizată. Voi regreta tot restul vieții această ezitare, de a nu pleca mai devreme. Chiar în carantină, măcar 5 minute tot mă lăsau s-o văd, așa cum m-au lăsat acum.
Când m-am dus direct de la aeroport s-o vizitez, era inertă, respira ușor cu oxigen, dar corpul ei era cald, era însuflețit. M-au lăsat 5 minute. Spuneau că era în comă. De fapt nu mai avea putere să vorbească. Am rugat-o să-mi dea un semn de recunoaștere; atunci a deschis ochii mari spre tavan, cu o privire îngrijorată pe care nu o voi putea nici uita și nici interpreta vreodată. Frică de sfârșit, frică că a trebuit să merg în condiții de pandemie, numai Dumnezeu poate ști.
Mama era mititică și delicată. Am lăsat-o pe mâinile unor oameni străini,  indiferenți și plictisiți. Tot ce am reușit a fost s-o înmormântez după datină, Joi pe 10 Septembrie.
A fost o ființă integră, sensibilă și comunicativă. In același timp foarte combativă și puternică. Era foarte frumoasă. Îi port mult respect și mă doare sufletul cum s-a sfârșit.
Era foarte inteligentă și cu multiple talente. Datorită vremurilor vitrege pe care le-a trăit nu le-a putut pune in valoare ca să se realizeze personal. A trăit anii celui de al doilea război mondial, anii teribili ce au urmat, iar în ultimele luni situația imbecilă cu Covidul care nu mai permite să te îngrijești la spital și să-i vizitezi pe cei dragi. Aparținea unei lumi apuse.
Duminica dupa amiază cu o zi înainte de întoarcere, am fost din nou la cimitir. Era liniște; am plâns mult și i-am vorbit. Nu se simțea nici un spirit împrejur. Mama mea a dispărut.
Și-a luat zborul, nu se știe unde. Și pentru totdeauna.
Vă las o imagine de la aniversarea ei pe 25 Octombrie 2019 la 95 de ani.
Era atât de fericită ! I-am făcut un tort delicios, cu fructe de pădure, i-am cântat, a fost o atmosferă de sărbătoare în jur.
Încep să cred din ce în ce mai mult că anii bisecți sunt nefaști. În orice caz 2020 a semănat durere și teroare pentru mulți pământeni.
Cu drag, Marga

 

Close
Call Now Button
Vrei să te descurci rapid pe site ? -Apasă-mă !
+ +